Interviu în exclusivitate cu Ştefan Hruşcă, „Dascălul colindelor”
Este „vremea colindelor”… Din 1990 şi până azi aproape niciun român nu trăieşte „anotimpul colindelor” fără Ştefan Hruşcă. Poetul George Ţărnea îl numea pe colindătorul din Maramureş, pe bună dreptate, „dascălul colindelor”… Am avut bucuria de a „primi colinda” sa şi-n acest an. Pentru cititorii noştri, cel mai cunoscut „colindător” român a răspuns câtorva întrebări, dialog pe care vă invităm să-l citiţi cu sufletul şi cu inima pentru că la fel ne-a răspuns întrebărilor noastre şi cel intervievat…
Ştefan Hruşcă, bine aţi revenit în ţară! Cu ce simţăminte reveniţi pe meleagurile noastre?
De fiecare dată vin cu mare drag în ţară, aici ştiind că există un public care aşteaptă cu mare dor cântecele şi colindele noastre.
Vă mai amintiţi când v-aţi lansat? V-am ruga să evocaţi acele vremuri…
Sigur că-mi amintesc. În 1979, în Curtea de Argeş, a avut loc un festival-concurs „Dulce Românie”, eu venind cu un grup de prieteni tocmai de la Borşa. Şansa mea a fost ca în fruntea juriului să se afle celebrul poet Adrian Păunescu. De atunci, domnia sa m-a remarcat, am luat şi un premiu şi, mai mult, în 1981 m-a invitat să fac parte din cenaclul „Flacăra”. Sincer, însă, la început am fost destul de indecis. Eu eram învăţător, în toamna acelui an luam clasa I şi nu voiam să nu-mi întâmpin micuţii în prima lor zi de şcoală… Dar, iar spun, destinul sau şansa a făcut să treacă prin Borşa acelaşi Adrian Păunescu cu cenaclul „Flacăra” în 1981. A insistat să urc pe scenă şi să cânt.
Şi au urmat primele cântece interpretate de dumneavoastră la cenaclul „Flacăra”… Care au fost acelea?
În acea seară am debutat cu două colinde, „Flori de măr” şi „Florile dalbe”, dar şi cu un cântec „Raza cerului senin”. Din 22 octombrie 1981, am renunţat definitiv la meseria de dascăl şi am rămas cu scena. Am avut de ales între scenă şi şcoală şi am ales scena pentru totdeauna…
Ce a însemnat această alegere pentru dumneavoastră?
Au urmat ani de creaţie, numeroase turnee, mii de spectacole. După 1984, cu un an înainte ca cenaclul „Flacăra” să se desfiinţeze, eu l-am părăsit şi am cântat împreună cu Vasile Şeicaru până în 1989.
După acest an, am cunoscut toţi românii „colindele lui Hruşcă”. Povestiţi-ne cum s-a întâmplat să îmbrăţişaţi acest gen mirific, strămoşesc, românesc şi creştinesc care este „colindul”?
După „marea îmbulzeală” din 1989, am avut norocul să fiu contactat de directorul de atunci de la Casa de discuri Electrecord. Dumnealui ştia de colindele pe care le aveam şi mi-a propus să le înregistrăm. În august 1990, a avut loc prima imprimare de colinde. În decembrie, a fost lansat. Eu eram plecat atunci, pentru prima dată, în America la nişte prieteni. În paranteză fie spus, tot atunci mi-am luat prima mea chitară adevărată, pe care o am şi acum! M-am întors în aprilie anul următor şi am aflat de impactul extraordinar pe care l-au avut colindele cântate de mine. Cred că primul album s-a vândut în câteva milioane de exemplare…
De unde au provenit primele colinde?
Primele colinde le-am cules din locurile natale, „de acasă”, cum îmi place mie să zic, de la Ieud. Dintru început am adunat colinde strămoşeşti, creştineşti, religioase, izvorâte din evlavia şi credinţa poporului nostru. În 1991, am făcut cel de al doilea album, „La săvârşitu lumii”. Din 1995, colindele au apărut în formatul C.D.-ului. După colindele din zona mea am cules din mai multe părţi ale ţării. Astfel, am mers şi am ales colinde din Bihor, Alba-Iulia, Mureş şi din alte părţi. Vreau să menţionez că am avut mereu alături de mine pe regretatul poet George Ţărnea. Am mai scos încă patru discuri de colinde, deci în total am şase albume de colinde, numărând 120 de piese. Şi nu vreau să mă opresc aici. Am în plan să mai scot încă şase discuri de colinde…
Pe bună dreptate, nu cred că există casă de creştin român în care de Crăciun să nu se asculte colinde cântate de Hruşcă. Care credeţi că este „secretul” prin care colindul dumneavoastră v-a făcut atât de iubit şi de apreciat?
Nu cred că este niciun secret. Colindul nu este un cântec oarecare. Când susţin un concert de Crăciun sau când interpretez un colind, încerc să transmit o stare, o vibraţie deosebită prin care se creează o legătură de suflet, o legătură spirituală, aş putea spune, între mine şi publicul ascultător. O stare ce înnobilează sufletele noastre, pentru că, repet, concertul de Crăciun nu este un concert oarecare…
Ştim că la-nceput de decembrie este şi ziua Dumneavoastră de naştere. Aşadar, vă urăm „La mulţi ani!” atât de ziua dumneavoastră, cât şi cu ocazia praznicului Naşterii Domnului care se apropie şi în cărui bucurie sfântă ne-aţi introdus aşa de frumos prin colinda de azi, motiv pentru care vă zicem „mulţam fain!”- aşa cum vă place să spuneţi în dulcele grai maramureşean de care nu v-aţi despărţit niciodată!
A consemnat Pr. Florin Iordache