„De acum nu vă mai spun slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu Eu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). M-a obsedat întotdeauna problema prieteniei şi aproape că nu a fost interviu pe care să-l iau unuia sau altuia şi în care să nu iscodesc, cu nedisimulat interes, asupra ei. Nu e uşor să vorbeşti despre prietenie, aşa cum nu e uşor să vorbeşti despre tot ceea ce se probează prin trăire interiorizată ultim.
Băiet fiind, străzi şi parcuri cutreieram, şi mi-aduc aminte cum prietenia determina decisiv pe „maidan” (conţinutul „conceptului” este, în cazul de faţă, atât real cât şi simbolic, cu toate conotaţiile pozitive şi cu toată încărcătura sentimentală care i se pot da) relaţiile noastre de copii. Curăţia vârstei ne făcea mai disponibili, dar afinităţile elective acţionează selectiv de-atunci. Pe un astfel de criteriu, se formau echipele de „uliii şi porumbeii” şi de „ţurcă”, de „lapte gros” şi de „hoţii şi vardiştii”, de „trosbal” (în nenumărate variante) şi de „poarca” etc. Căci noi nu ne jucam pe calculator, nu râvneam la „Mc Donald”, şi, Doamne, ce bine ne era!, umblam ţinându-ne de după umeri şi legând prieteniile pe viaţă, ca în Marea bătălie de la iazul mic sau ca în Tom Sawyer.
Adolescenţa îngustează puţin aria, precizează criteriile şi dă mai mare exigenţă motivaţiilor, dar aduce totodată mai multă profunzime rădăcinilor. În principiu, totul devine acum mai cultural, în cazurile fericite frumos încărcat artistic.
Şi constaţi cu anii, cu uşurare, că posibilitatea marilor întâlniri existenţiale, a aflării în lumea înconjurătoare de noi prieteni, nu se sfârşeşte niciodată. Şi asta pentru că Duhul nu-şi opreşte niciodată adierea – balsam.
Prietenia „se leagă” şi o legi cam totdeauna cu gândul să te legi prin ea pe viaţă. Nicio prietenie nu se leagă cu gândul că va fi dezlegată. Ea este, pe cât se pare, singura relaţie care a fost ferită de orice instituţionalizare şi nici Biserica nu s-a simţit datoare să-i formalizeze inefabilitatea prin vreo Taină sau vreo ierurgie. Cu timpul înveţi, adesea cu destulă suferinţă, că, totuşi, în această viaţă, prieteniile se adaugă sau se scad (se împuţinează), se întăresc sau slăbesc, pot apărea crize, uneori destul de grave, pe parcursul unei prietenii, dar păstrezi convingerea că tot ceea ce a fost valabil nu se pierde, nu moare, ci vom reîntâlni străluminat şi strămutat în cea viaţă, trecut prin proba lămuritoare a învierii. Dacă ceva contează până la urmă (am putea spune până la urma urmei) pe cerul fiinţei tale, apoi aceasta este constelaţia prietenilor, stele cu felurite străluciri, aflate la distanţe diferite, dar toate limpezi şi devotate. În tine, prietenia adevărată nu se împarte, ea rămâne mereu întreagă pentru fiecare prieten al tău, având ceva euharistic în ea.
Prietenia nu poate fi decât întru bine, asocierea întru rău numindu-se mai degrabă cârdăşie. Prietenia reprezintă pentru relaţia umană ceea ce este poezia pentru exprimare: maximum maximorum! Toate relaţiile importante mântuirii noastre conţin, potenţial, măcar o umbră de prietenie. De aceea, oamenii tind spre ea ca împlinire întru veşnicie. De aceea, sămânţa aceasta trebuie cultivată cu grijă şi gelozie apărătoare. Dacă Hristos a adus şi ne-a lăsat porunca cea noua a iubirii (Ioan 13, 34), apoi urmarea ei până la capăt va conduce cu necesitate la prietenie. Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică şi fără pas barierele artificiale: vârsta, genul (aş ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spaţiul… Relaţiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoatevindecătoare a prieteniei. Relaţia părinte-copil, frate-soră, soţ-soţie, maestru-discipol, duhovnic-fiu duhovnicesc, iubit-iubită etc. sunt împlinite numai atunci când sfârşesc în prietenie. Sigur, prietenia, ca şi arhitectura bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, acelaşi foc comunitar, de natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viaţă vie în toate ale fiinţei tale. Fiecare tip de prietenie are pe lângă exprimările comune, generale, şi manifestări specifice, căci infinite sunt nuanţele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea.
Ar fi mai mult de discutat despre una dintre relaţiile care ar putea fi dintre cele mai fascinante şi mai complexe: prietenia dintre un băiat şi o fată, în parte degradată prin precaritatea conceptuală a lumii contemporane. O aventură existenţială extrem de primejdioasă în acelaşi timp, pentru că e pândită la tot pasul de alunecări şi ispite. Cei puternici şi curaţi vor căuta, totuşi, aceasta încununare, ca pe o izbândă supremă.
Dar prietenia nu ţine numai de cei cu care petreci în această viaţă. Te poţi simţi prieten cu cei plecaţi, prin faptele lor al căror ecou a vălurit armonic fiinţa ta. Vii şi morţi ne întâlnim pe acelaşi pomelnic euharistic, nu ne desparte decât o fărâmă (cu adevărat!) de timp, şi ce contează asta la scara eternităţii? Contează enorm şi nu contează deloc.
Cine poate fi considerat a-ţi fi cu adevărat prieten? Diferite accepţii se dau prieteniei. Unii pun prietenia mai prejos de iubire, deoarece o consideră în sensul ei larg şi relativ, dar cei ce au ochiul străvăzător ştiu că prietenia este starea esenţială, cea mai de la munte a iubirii. Ar fi de observat că, spre deosebire de iubire, prietenia presupune cu necesitate reciprocitatea. Apoi, sunt aceia care pleacă de la proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” şi consideră a consta criteriul prieteniei în eficacitatea întrajutorării. Alţii îl văd în gradul de împărtăşire reciprocă a intimităţilor celor mai insignifiante.
Altele, însă, mi se par mie a fi semnele prieteniei. Prietenia este reciproca interioritate, perihoreza mistica. Prietenia este împreună-suferinţa, dar parcă în mai mare măsură împreuna-bucurare. Chiar şi suferinţa cea mai mare se estompează, în parte, atunci când o trăieşti împreună cu prietenul. Dar bucuria, în schimb, cum mai sporeşte ea! Pentru mine, prieten este persoana cu care aş pleca fără nicio rezervă într-o călătorie nesfârşită. Încrederea în el este fără ţărmuri.
Nu poţi fi prieten cu toţi, dar se cuvine să ai o deschidere prietenoasă generală. Nu poţi fi prieten cu oricine, prietenia nu este un concurs pe bază de grilă, pe care dacă ai completat-o corect, treci examenul şi ai intrat. Prietenul este o chemare a lui Dumnezeu ce ţi-e adresată anume, o mângâiere tandră a fiinţei tale celei mai fragile. A nu fi atent la această chemare, a nu o cultiva este o lipsă de simţire cu iz de păcat. Prietenia este un dar, la unii mai bogat, la alţii mai puţin, dar, pentru orice om întreg, nelipsit. Ca orice alt dar, se cere lucrat şi sporit, nu pus sub obroc.
Sigur, se poate vorbi şi de o prietenie cosmică („… tot ce mişcă…, râul, ramul, mi-e prieten…”), dar o numim aşa oarecum prin extensie şi rămâne pe o treaptă mai de jos, totuşi benefică şi ea, pentru că exprimă relaţii paradisiace.
Relaţia cu prietenul este, în ultimă instanţă, absolut personală, nimeni şi nimic nu se poate interpune, numai Dumnezeu poate mărturisi, discret şi bucuros, cu un surâs de Părinte mulţumit, despre abisul ei înalt. În acelaşi timp, prietenia invocă prietenie, prietenia deschide fiinţa, prin prieteni ajungi la alţi prieteni, o horă cosmic-liturgică se porneşte cuprinzător. Se poate ajunge la grupuri de prieteni sau la prietenie de grup, dar şi atunci relaţiile continuă să rămână de la fiecare eu la fiecare tu.
Când ţi se apropie prietenul, întâlnirea cu el de departe îţi face sufletul să salte şi să tresalte. Şi numai gândul la Prieten te însănătoşeşte de toată tristeţea. Prietenul dă sens vieţii tale, confirmare preţului tău în această lume. Nicio greutate nu este prea mare când o porţi pentru binele prietenului tău. Oricât de penibilă ar fi o situaţie, pentru prieten o înduri cu sporită răbdare.
Cu prietenul, gesturile-ţi nu mai sunt (auto)cenzurate, pentru că totul a ajuns atât de limpede, toate urâţeniile s-au depus decantate, totul se desfăşoară acum firesc (respectând firea) şi, atunci, nu mai este nimic de cenzurat.
Există o scară a prieteniei? Se pare că da, şi ea poate fi suită mai repede sau mai lent, după împrejurări, după fire, după trezvie, după ajutorul lui Dumnezeu. Aşadar, sunt trepte, există un urcuş, sunt dificultăţi de biruit, eforturi de depus. Prietenul este chemat a ajunge prinţ în preajma împăratului.
Prietenul maxim este liturgic şi euharistic. Orice prietenie adevărată se află în continuă căutare a Prietenului, fără de care ea poate rămâne nedeplină. Iar Prietenul desăvârşit, după cum se ştie, este numai Hristos. El vorbeşte cu noi „de multe ori”, ne asigură Sfântul Simeon Noul Teolog (într-o rugăciune de dinainte de împărtăşanie), „ca şi cu nişte prieteni adevăraţi, lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti”.
Se vorbeşte de „cel mai bun prieten”. Se poate ca într-un moment sau altul să-l simţi pe unul din prietenii tăi ca atare. Până la urmă, e posibil să realizezi că ai de-a face mai degrabă cu un fel de clauză, „clauza prietenului celui mai bun”, de care pot beneficia, pe rând sau simultan, câţiva dintre prietenii tăi. Câţi? Câţi poţi purta. Dumnezeu nu pune limite în această privinţă, aşa după cum El nu are limită.
În timpul stăpânirii comuniste, prietenia ne-a fost adesea salvatoare. Nimic nu putea egala bucuria de a fi printre prieteni, de a împărţi cu ei. Să fii împreună şi să nu te temi, să nu te ascunzi, să nu te simţi întru nimic trădat nu era puţin lucru.
După ’89, s-au produs deteriorări, uneori grave, în legătura cu acest tip de relaţie. S-a vădit astfel că şi prieteniile pot fi uneori părelnice, înlesnite de conjuncturi şi destrămate tot de ele. De aceea, ele au nevoie să fie probate uneori. Dar chiar şi în cazurile în care ele nu au fost sfâşiate, au avut de suferit, în perioada la care mă refer, din cauza crizei de timp şi a unei vieţi publice extrem de tracasante, de solicitante, adesea acaparatoare.
Pe măsură ce decembrie ’89 rămâne în urmă, cu multe dintre năzuinţele sale sfâşiate şi cu promisiunile în bună parte risipite, învăţăm că setea noastră de relaţie susţinătoare fiinţei nu ne este împlinită nici de revoluţii, nici de un sistem politic sau altul, nici de statutul social. Într-o lume dominată tot mai mult de relaţii mercantile, oportuniste şi aleatorii, în care criteriile de valoare sunt falsificate sau alterate, va trebui să regăsim gustul înviorător al prieteniei. Numai în prietenie omul devine din străin acasă într-un loc şi, în general, pe acest pământ.
Niciun timp nu este mai preţios şi mai răscumpărat decât cel petrecut cu prietenul. Numai prietenia alungă cu adevărat singurătatea şi tristeţea aferentă. Oricât de departe ar fi prietenul de tine, în spaţiu sau în timp, el te locuieşte şi dă sens aşteptărilor tale.
Noi, creştinii, dorim, mai ales, să ajungem prietenii Mirelui. Îl ascultăm şi ne aflăm bucuria cea mai mare în această ascultare (Ioan 3, 29). „Toate” ni le-a spus şi „toate” ni le-a transmis Biserica noastră. A nu vedea prietenia lui Dumnezeu şi a nu o dori este, în fond, un păcat sinucigaş. Când Iuda a venit cu trimişii arhiereilor pentru arestarea lui Hristos, Acesta l-a întrebat: „Prietene, pentru ce ai venit?!” (Matei 26, 50). Dacă Iuda ar fi fost atent la acest „prietene”, ar fi fost salvat. Dar simţirea şi trăirea deplină a acestei Prietenii cu Fiul lui Dumnezeu trece prin îmbrăţişarea pură şi simplă, prelungă, cu prietenul tău de aici, de lângă tine, al cărui zâmbet duios şi încurajator reprezintă, şi el, pentru tine, o probare a existenţei lui Dumnezeu.
Dacă ne întoarcem la cuvântul lui Hristos, transmis de Sfântul Ioan, vom vedea cum prietenia este în chip decisiv şi apăsat o problemă de cunoaştere, de împreună cunoaştere a celor ce ne vin din sânul Sfintei Treimi, la care putem deveni Părtaşi, pe măsura firii noastre, prin energiile necreate revărsate semănător peste noi prin Duhul Sfânt.
Sfânta Treime este o Treime a prieteniei desăvârşite. Lumea noastră este creată întru prietenie. Drumul nostru întru Hristos are a repeta drumul apostolic, de la robi la prieteni. Drumul nostru întru prietenia imediată este acela de la trufia egoistă la jertfa altruistă. Să mizăm neabătut pe prietenie şi vom fi biruitori întru adeverirea fiinţei noastre de sorginte dumnezeiască, prin har!
Costion Nicolescu